Despre un prinţ adormit şi o prinţesă pe cal alb De ce se îndrăgostesc femeile de bărbaţii nepotriviţi? Robin Norwood, psihoterapeut de cuplu şi familie, a analizat în detaliu chestiunea şi ne oferă un răspuns plauzibil: pentru că au nevoie de bărbaţii care par să aibă nevoie de ele. Ele sunt atrase de posibilitatea de a le fi de ajutor şi a se simţi utile. Ei sunt atraşi de femeile care par să vină cu soluţii la orice problemă, atunci când nimeni altcineva nu e dispus să le fie alături. Tema "prinţesei pe cal alb" este regăsită în basmele mai vechi şi mai noi, iar basmele sintetizează convingerile unuei culturi. "Frumoasa şi bestia" este povestirea aleasă de autoare pentru a-şi argumenta teoria. Ce se întâmplă acolo? O prinţesă frumoasă întâlneşte un mostru hidos şi alege să rămână în castelul acestuia în locul tatălui ei, care rupsese, din greşeală, unul dintre trandafirii Bestiei şi primise pedeapsa de a-i fi prizonier la castel. Bestia era, de fapt, un prinţ chipeş, care a fost transformat în monstru pentru că nu putea să iubească şi a fost blestemat să redevină prinţ doar atunci când o prinţesă îl va îndrăgi şi va dori să se mărite cu el. Frumoasa începe să-l cunoască, îi observă blândeţea şi se îndrăgosteşte: Bestia redevine prinţ, cu un caracter nobil şi maniere alese, şi trăiesc amândoi fericiţi până la adânci bătrâneţi. Prinţesa şi-a primit răsplata pentru răbdarea şi toleranţa ei. Femeia care iubeşte prea mult e asemeni prinţesei: vede numai potenţialul din partener, îi ignoră urâţenia şi se străduieşte să-l iubească atât de mult încât să-l schimbe. Însă răsplata se lasă aşteptată... Pentru că realitatea nu seamănă cu basmele. Această prejudecată, conform căreia iubirea puternică, singură, îl schimbă în bine pe celălalt, este adânc înrădăcinată în cultura noastră şi ultra-prezentă în mass-media. Femeile sunt vizate în primul rând pentru că ele, biologic, au tendinţa de a se simţi responsabile de consolidarea relaţiilor. Astfel, în articolele destinate lor apar deseori sfaturi despre "Cum să-ţi ajuţi partenerul să...", pe când în revistele dedicate bărbaţilor foarte rar le găsim. De ce oare, se întreabă Norwood, ideea de a schimba pe cineva nefericit sau cu un obicei nesănătos în cineva ideal ne atrage pe noi, femeile, atât de mult? Un posibil răspuns ar fi preceptele religioase de iubire a aproapelui. Oare acest lucru explică în totalitate tiparele dezastruoase ale femeilor de a intra iar şi iar în relaţii cu bărbaţi abuzatori şi indisponibili? Răspunsul autoarei este următorul: dintr-o NEVOIE PUTERNICĂ DE A-I CONTROLA PE CEI APROPIAȚI, generată de mediul traumatizant în care au crescut. Fetiţele, devenite femei dependente, au trebuit să suporte niveluri ridicate de stres şi emoţii greu de controlat (ruşine, furie, vinovăţie, frică ), pe care atunci au încercat să le ignore, neştiind cum să le facă faţă: au fost nevoite să-şi construiască un sistem de apărare bazat pe negare. Odată cu maturizarea, şi-au luat un angajament (conştient sau inconştient ) de a nu mai fi nevoite niciodată să simtă astfel de emoţii: prin urmare, aleg un bărbat care pare neajutorat, se străduiesc să obţină controlul asupra lui şi folosesc negarea sau manipularea ca strategii de coping (atunci când lucrurile nu merg cum s-au aşteptat ) . Îi vor oferi sfaturi, îl vor feri de consecinţele acţiunilor lui, îi vor rezova problemele şi îl vor iubi atât de mult încât îl vor transforma în prinţul chipeş din basme. Sau nu. Nevoia de a prelua controlul se manifestă şi asupra altor aspecte ale vieţii, însă ea poate fi benignă, până la un punct (de exemplu, în carieră ) . În relaţii sentimentale, atunci când este implicată profund libertatea unei alte persoane, îşi are multe costuri. Pentru că nu se poate iubi autentic dacă nu respectăm libertatea celuilalt, după cum nu putem construi relaţii sănătoase dacă nu stabilim limite. O femeie care iubeşte "prea mult" nu-şi respectă partenerul, dar îi tolerează (aproape ) orice. În familiile disfuncţionale nevoia nu se poate îndrepta asupra unor probleme centrale pentru că sunt negate de membrii familiei (alcoolismul unui părinte ), astfel că apare cu privire la aspectele mai puţin importante, dar mai uşor de gestionat (notele de la şcoală ) . Fetiţa se simte responsabilă pentru eşecul părinţilor şi munceşte mai mult şi mai mult (la şcoală şi acasă ) pentru a construi un teren stabil în nisipurile mişcătoare din jur. Nisipurile rămân şi, odată cu ele, un nou obicei: de a controla/a îmbunătăţi compulsiv mediul. Este greu să acceptăm că o motivaţie care pare atât de altruistă, de generoasă, de a ne ajuta semenii, poate avea rădăcini în nevoia de a controla. Acest lucru, susţine autoarea, se întâmplă foarte des la persoane provenind din familii disfuncţionale. Femeile dependente vor să sfătuiască, să stabilească pentru partener ce job ar trebui să aleagă, ce ar fi bine să mănânce, cum să-şi petreacă timpul liber, atenţionează şi manipulează pentru că nu suportă imprevizibilul. Vor să-şi protejeze partenerul pentru că descoperă în el o nevoie de ajutor care seamănă cu nevoia lor, fetiţe triste fiind. Şi pentru că vor să se controleze pe ele controlându-l. Rezultatul nu este unul bun: nesfârşita luptă duce la deteriorarea majorităţii aspectelor din viaţa lor.