Evităm gândul că într-o zi, fără să știm când, va fi ultima noastră zi. Că pur și simplu, vom înceta să mai existăm. Ne este teamă că îi vom lăsa în urmă pe cei dragi, îndurerați de pierderea noastră. Sau că vom fi singuri la final, că nu va ști nimeni că am pierit. Ne este frică să murim prea devreme, când încă mai avem lucruri de făcut, sau prea târziu, după ce bătrânețea ne va fi luat toate puterile. Ne doare prea tare să stăm cu aceste gânduri.

Așa că le înlocuim cu fantezii și iluzii, negarare, o poftă necumpătată de "a gusta de toate în viață", însușirea unor obiecte prețioase, proprietăți, faimă. Găsim moduri ingenioase prin care să păcălim moartea prin lucrurile pe care le facem și care vor dănui în lume chiar după ce noi nu vom mai fi.

Poate una dintre cele mai des întâlnite moduri de a ne feri de această frică este speranța într-o „viață de apoi". Chiar dacă nu știm exact ce este „după", poate fi infinit mai cofortabil decât cruda nimicnicie. Folosim speranța asta și atunci când ne simțim nedreptățiți sau în suferință - vom avea ocazia „după" să ne luăm revanșa de la viață. Să facem altfel, să avem altfel de șanse, să fim cu adevărat (și permanent ) fericiți.

Datorită inovațiilor în tehnologie și medicină, o nouă speranță a început să capete amploare - nemurirea. Desigur că dintotdeauna oamenii și-au dorit „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte", însă niciodată nu am ajuns atât de aproape ca specie. Speranța de viață este din ce în ce mai mare, vaccinurile și tratamentele sunt din ce în ce mai eficiente în eradicarea bolilor, iar calitatea vieții este prelungită până la vârste foarte înaintate. Trăim vremuri cu adevărat impresionante.

Extrema cealaltă, ar fi de asemenea obositoare - să avem conștientizarea morții zi de zi, clipă de clipă, oriunde am fi, orice am face. Probabil că am face alte alegeri, sau am renunța la multe lucruri care nu ne fac plăcere sau nu ne aduc valoare. Nici disperarea sau renunțarea, din lipsa unui sens mai larg, nu sunt opțiuni viabile pentru o viață satisfăcătoare.

Și-atunci, cum putem folosi moartea în favoarea noastră?

În primul rând este important să facem pace cu ideea că suntem trecători prin viață. Experiențele proprii și relațiile pe care ni le formăm, emoțiile pe care le trăim, contribuția pe care o aducem în lume, toate acestea pot fi scopuri mult mai trainice în viața unui om. Bucuriile împărtășite cu prieteni dragi devin amintiri neprețuite. Curiozitatea și entuziasmul de a descoperi lumi noi pot produce schimbări în mintea și sufletul nostru pentru totdeauna.

În al doilea rând, să conștientizăm oportunitatea de a fi. Așa cum suntem. Să revenim la o viață mai autentică, mai empatică, îmbogățită cu lucrurile cu adevărat importante. Atunci când trăim vieți satisfăcătoare, frica de moarte nu ne mai paralizează. Ea rămâne alături de noi, tăcută, mereu prezentă, însă la fel rămâne și energia vitală.

Iar în final, să fim o inspirație pentru cei care rămân: celebrând viața, onorând rolul pe care îl avem în inimile celorlalți, fiind recunoscători pentru experiențele trăite. Putem fi un exemplu pentru copiii și prietenii noștri prin curajul cu care înfruntăm și această ultimă misiune.

"Fiecare dintre noi creează - de cele mai multe ori fără intenție sau fără să fie în cunoștință de cauză - cercuri concentrice de influență care ii pot afecta pe alții timp de mai multi ani sau chiar de-a lungul a mai multor generații. Adică efectul pe care îl avem asupra unor oameni este transmis mai departe de către aceștia, până când nu mai sunt vizibile, dar continuă la un nivel nano. Ideea că putem transmite ceva din noi, chiar fără s-o știm, este un răspuns pertinent pentru cei care cred că zădărnicia vine din condiția finită și de efemeritate."  - Dr. Irvin D. Yalom, Privind soarele în față