Copii, scoala, parinti
Inapoi Autor: Ciprian Pripoae
Copii, scoala, parinti
Slaba performanta, abandonul scolar, violenta si apatia din clase sunt fenomene frecvente astazi in scoli. Fiecare tabara arunca responsabilitatea pe seama celeilalte. Profesorii cer cei sapte ani de acasa, parintii acuza indiferenta educatorilor si incoerenta sistemului. Probabil cel mai relevant punct de vedere ramane totusi cel al copilului care se vede mai degraba supus si nu convins unui proces a carui utilitate nu o prea intelege.
Educatia formalizata in scoala este semnificata pentru copii, adolescenti sau tineri de catre parinti si educatori. Si primul lucru pe care cu totii il observam este ca din ce in ce mai putini dintre acestia mai cred in scoala. Si daca noi adultii nu mai credem, cum mai putem cere unui copil de 10 ani sa invete? Pentru ce? Complex si anevoios, procesul educatiei se presupune a incepe in familie si este (de ) asteptat ca el sa continue in forme mai sofisticate in scoala. Dar oare ce inseamna educatie? Un poet (sic ) a dat o definitie pe cat de simpla, pe atat de cuprinzatoare: „A educa nu inseamna sa umpli un ulcior, ci sa aprinzi un foc” [1]. Aleasa nu intamplator, ea reflecta situatia scolii noastre. Pe de o parte, o buna parte dintre parinti isi aduc copii la scoala pentru a le umple capul cu informatii. Cu cat mai multe, cu atat mai bine. E mai comod, ii scutesc pe ei de alte eforturi personale. Doar de-aia isi trimit copilul la scoala. Nu? Pe de alta parte, educatorii se asteapta ca micutii sa fie pasivi, cu capul larg deschis pentru a li se turna acolo vrute si mai ales nevrute. Sa inghita nemestecate cifre, operatii, gramatici, continente sau ceva sfinti. Ca si cum exact asta isi doreau ei, multa cunoastere…
Pentru a incepe cu bine scoala copilul are nevoie de o familie care sa fi facut deja destule pentru el. Copilul trebuie sa aiba incredere in mama sa cand acesta il lasa pe mana educatoarei. Acasa trebuie sa fi „inteles” rostul regulilor si al limitelor. Si asta presupune ca mami si tati nu i-au raspuns de (prea ) multe ori la intrebari cu clasicul „ pentru ca asa vreau eu”. Asta presupune ca acasa cineva i-a acordat suficienta atentie si l-a facut sa se simta cel mai important. Ca cineva si-a facut timp pentru fricile sale, visele si emotiile lui, dincolo de problemele de la birou sau din cuplu. Ca atunci cand a fost furios si a urat nu a fost pus la colt si certat. Si se asteapta sa nu-l dezamagim prea mult. Parintii trebuie sa se asigure ca esenta ce e lasata pe mana educatorului va putea arde.
Educatorii, ca cei mai multi dintre noi, prefera ca lucrurile sa ramana simple. Atenti la fluturasul de salariu si la planul de desfasurare a sedintei, multi, prea multi dintre educatorii de astazi uita ca au in fata niste copii. Nelinistiti, nesiguri, curiosi, creativi. Cu preocupari concurente, internet, gadget-uri, amici de joaca sau, mai tarziu, de club. Care trebuie sa faca fata, uneori zilnic, agresivitatii unor colegi. Asezati in banci, copiilor li se cere memorare si repetitie in detrimentul interogarilor si insight-ului. Daca in sedintele de terapie cerem clientilor sa spuna tot ce le trece prin minte pentru un efect de autocunoastre, cum am putea intelege metoda de predare in care copilul, dimpotriva, trebuie sa taca pentru a asculta 45 de minute? Daca avem terapii centrate pe client, cum putem intelege un sistem centrat pe educator? Dupa 10 ani in care elevul a stat cuminte in banca si a invatat ca pentru a avea succes trebuie sa repete ad literam spusele profesorului, ne mai miram de „institutia” plagiatului? Putem sa le mai cerem sa nu copieze? Mai putem avea pretentia de a le cere sa gandeasca cu mintea lor? Dar care minte, daca ei doar au repetat si copiat cuvant cu cuvant ce le dicta domn’ profesor in clasa sau la MedITAtie…
Vesnicii pierzatori, copiii raman prizonierii pagubiti ai unei complicitati toxice si a unei suspiciuni reciproce, parinte-educator.
Nu e usor sa faci fata unei clase de 30 de copii. Fiecare cu alt temperament si alta istorie. Cu capacitati mai mari sau mici de a accepta reguli. Si nu e usor sa te descurci cu mintea unui copil. Pentru ca ea functioneaza altfel (unii ar spune inca sub influenta procesului primar ) . Dar daca asezam prea de curand capacul greu al rationalitatii si al autoritatii ce impune complianta, ceva extraordinar se va pierde definitiv. Doar intrebati copilul ce este infinitul si veti intelege.
Suntem destui cei ce credem ca lumea aceasta a fost impinsa inainte de ingineri si medici, poeti sau muzicieni. De un Galileo, Darwin sau Freud care au gandit altfel, aducand cu ei ciuma interogatiei, a indoielii si a incertitudinii. De cei care au creat si au visat. Cate oportunitati mai au copiii nostri in a-si mai exprima originalitatea, creativitatea in scoala, acolo unde ei pot simti ca ceea ce gandesc si creaza nu mai e doar pentru ei? Ca pot darui, pregatindu-i astfel pentru societate?
Suntem destui cei ce credem ca educatorii, ca toti cei care lucreaza cu oameni, trebuie sa fie dedicati acestei meserii. Nu e putin sa crezi ca acolo, in mintea si sufletul copilului asteapta sa fie aprins un foc.
Sa nu uitam, in fiecare dimineata, copiii isi lasa viitorul lor in mainile noastre, deopotriva parinti si educatori. Sa nu uitam, ca Viitorul lor e viitorul nostru.
[1] – William B. Yeats
Slaba performanta, abandonul scolar, violenta si apatia din clase sunt fenomene frecvente astazi in scoli. Fiecare tabara arunca responsabilitatea pe seama celeilalte. Profesorii cer cei sapte ani de acasa, parintii acuza indiferenta educatorilor si incoerenta sistemului. Probabil cel mai relevant punct de vedere ramane totusi cel al copilului care se vede mai degraba supus si nu convins unui proces a carui utilitate nu o prea intelege.
Educatia formalizata in scoala este semnificata pentru copii, adolescenti sau tineri de catre parinti si educatori. Si primul lucru pe care cu totii il observam este ca din ce in ce mai putini dintre acestia mai cred in scoala. Si daca noi adultii nu mai credem, cum mai putem cere unui copil de 10 ani sa invete? Pentru ce? Complex si anevoios, procesul educatiei se presupune a incepe in familie si este (de ) asteptat ca el sa continue in forme mai sofisticate in scoala. Dar oare ce inseamna educatie? Un poet (sic ) a dat o definitie pe cat de simpla, pe atat de cuprinzatoare: „A educa nu inseamna sa umpli un ulcior, ci sa aprinzi un foc” [1]. Aleasa nu intamplator, ea reflecta situatia scolii noastre. Pe de o parte, o buna parte dintre parinti isi aduc copii la scoala pentru a le umple capul cu informatii. Cu cat mai multe, cu atat mai bine. E mai comod, ii scutesc pe ei de alte eforturi personale. Doar de-aia isi trimit copilul la scoala. Nu? Pe de alta parte, educatorii se asteapta ca micutii sa fie pasivi, cu capul larg deschis pentru a li se turna acolo vrute si mai ales nevrute. Sa inghita nemestecate cifre, operatii, gramatici, continente sau ceva sfinti. Ca si cum exact asta isi doreau ei, multa cunoastere…
Pentru a incepe cu bine scoala copilul are nevoie de o familie care sa fi facut deja destule pentru el. Copilul trebuie sa aiba incredere in mama sa cand acesta il lasa pe mana educatoarei. Acasa trebuie sa fi „inteles” rostul regulilor si al limitelor. Si asta presupune ca mami si tati nu i-au raspuns de (prea ) multe ori la intrebari cu clasicul „ pentru ca asa vreau eu”. Asta presupune ca acasa cineva i-a acordat suficienta atentie si l-a facut sa se simta cel mai important. Ca cineva si-a facut timp pentru fricile sale, visele si emotiile lui, dincolo de problemele de la birou sau din cuplu. Ca atunci cand a fost furios si a urat nu a fost pus la colt si certat. Si se asteapta sa nu-l dezamagim prea mult. Parintii trebuie sa se asigure ca esenta ce e lasata pe mana educatorului va putea arde.
Educatorii, ca cei mai multi dintre noi, prefera ca lucrurile sa ramana simple. Atenti la fluturasul de salariu si la planul de desfasurare a sedintei, multi, prea multi dintre educatorii de astazi uita ca au in fata niste copii. Nelinistiti, nesiguri, curiosi, creativi. Cu preocupari concurente, internet, gadget-uri, amici de joaca sau, mai tarziu, de club. Care trebuie sa faca fata, uneori zilnic, agresivitatii unor colegi. Asezati in banci, copiilor li se cere memorare si repetitie in detrimentul interogarilor si insight-ului. Daca in sedintele de terapie cerem clientilor sa spuna tot ce le trece prin minte pentru un efect de autocunoastre, cum am putea intelege metoda de predare in care copilul, dimpotriva, trebuie sa taca pentru a asculta 45 de minute? Daca avem terapii centrate pe client, cum putem intelege un sistem centrat pe educator? Dupa 10 ani in care elevul a stat cuminte in banca si a invatat ca pentru a avea succes trebuie sa repete ad literam spusele profesorului, ne mai miram de „institutia” plagiatului? Putem sa le mai cerem sa nu copieze? Mai putem avea pretentia de a le cere sa gandeasca cu mintea lor? Dar care minte, daca ei doar au repetat si copiat cuvant cu cuvant ce le dicta domn’ profesor in clasa sau la MedITAtie…
Vesnicii pierzatori, copiii raman prizonierii pagubiti ai unei complicitati toxice si a unei suspiciuni reciproce, parinte-educator.
Nu e usor sa faci fata unei clase de 30 de copii. Fiecare cu alt temperament si alta istorie. Cu capacitati mai mari sau mici de a accepta reguli. Si nu e usor sa te descurci cu mintea unui copil. Pentru ca ea functioneaza altfel (unii ar spune inca sub influenta procesului primar ) . Dar daca asezam prea de curand capacul greu al rationalitatii si al autoritatii ce impune complianta, ceva extraordinar se va pierde definitiv. Doar intrebati copilul ce este infinitul si veti intelege.
Suntem destui cei ce credem ca lumea aceasta a fost impinsa inainte de ingineri si medici, poeti sau muzicieni. De un Galileo, Darwin sau Freud care au gandit altfel, aducand cu ei ciuma interogatiei, a indoielii si a incertitudinii. De cei care au creat si au visat. Cate oportunitati mai au copiii nostri in a-si mai exprima originalitatea, creativitatea in scoala, acolo unde ei pot simti ca ceea ce gandesc si creaza nu mai e doar pentru ei? Ca pot darui, pregatindu-i astfel pentru societate?
Suntem destui cei ce credem ca educatorii, ca toti cei care lucreaza cu oameni, trebuie sa fie dedicati acestei meserii. Nu e putin sa crezi ca acolo, in mintea si sufletul copilului asteapta sa fie aprins un foc.
Sa nu uitam, in fiecare dimineata, copiii isi lasa viitorul lor in mainile noastre, deopotriva parinti si educatori. Sa nu uitam, ca Viitorul lor e viitorul nostru.
[1] – William B. Yeats
Psiholog Ciprian Pripoae
Nosce te Ipsum
Recomandă acest cabinet
